Articol cu gospodine

Așa cred să se-ntâmplă mereu. Sunt agitat zilele astea, oscilez între o stare și alta, între stări, milioane de stări ce puleaza în mine, agitându-se și agitându-mă, ducându-mă departe de ceea ce eram cu atât de puțin timp în urmă, amețindu-mă, adâncindu-mă în mine însumi, în lipsa a tot ceea ce a fost. Mă-ntreb ce va mai urma. 

 Deocamdată doar stau, șed,  îmbrăcat cu maieul alb ce nu-i plăcea ei deloc și pantalonii pe care nu i-a văzut numai o singură data acum multe luni într-o garsonieră cochetă în care eu eram străin și ea gazdă și mă simțeam atacat de prea mult alb și de prea multă ordine, ordine ce intra în conflict cu mine, cu sufletul meu mereu dezordonat, mereu șifonat, în care stau aruncate parcă toate simțămintele mele de până acum, atârnate pe o sfoară verde ca rufele proaspăt spălate din care se scurge apa înfiltrându-se în pământ, vara, când gospodinele tac și gândurile fierb. Mă bucur că pot să stau să visez la gospodinele acelea și la tinerețile lor, mai apoi să visez toate femeile pe care le cunosc, să mi le imaginez îmbătrânite, cu câteva kilograme în plus, triste, așezate la casele lor cu familiile lor, având grijă de copii lor din care vor naște alte și alte gospodine până când din om nu va mai naște om ci supraom, iar supraomul nu va fi gospodină căci gospodina înseamnă tristețe și plictis. Uneori mă gândesc că sunt prea dur. La urma urmei, ce vina au gospodinele că sunt gospodine? În unele cercuri a fi ,,gospodina” e ceva extraordinar, ca un fel de titlu nobiliar, ca o baiaie pe umăr primită de la Băsescu în 2005 când încă era popular. Nu vreau să fiu misogin și nici să jignesc neamul gospodinelor, această gintă străveche fără de care probabil viața omului pe Terra n-ar fi fost posibilă. Dacă stăm să ne gândim, gospodinele sunt un pas important în trecerea de la maimuță la supraom. Îmi dau seama că nu sunt dur tot timpul ci doar așa, când mă apucă, când sunt eu frustrat de ceva și am nevoie să văd că și alții o duc rău, că și alții sunt complet lipsiți de importantă, că și viețile celorlalți sunt perfect irelevante, și probabil tocmai de-asta am deviat atât de mult de la ceea ce gândisem că va ieși din scrierea asta, pentru că nu mi-am propus să scriu despre gospodine.

  

Și oricum cine sunt eu să comentez? De parcă eu, în calitatea mea de om singur, mic și trist ce n-are altceva mai mult de făcut noptea, când toată lumea doarme, decât să-l asculte pe Tom Waits și să-și plângă singur de milă într-un articol pe un blog pe care și l-a făcut pentru că are impresia că oamenii ar putea fi interesanți de scrierile lui minuscule. Adică, am eu momentele mele de awesomeness în care eman prin toți porii liniște interioară, pace și autosuficiență mai ceva decât un călugăr tibetan după șapte ani de tăcere, șase de meditație și patruzeci de fumat hașiș, dar, ca tot omu’ , mi se-ntâmplă și mie să am zile proaste, săptămâni și ore de culoarea cerului într-un sistem solar absurd în care nu există soare. În zile ca aceasta se-ntâmplă să mă iau de gospodine, de Neti Sandu, Bunica Urania și toți care mai prezintă Zodiacul la televizor, de telenoveliste, Cancan, fanii lui Bianca ș.a.m.d. Mă iau de chestiunile aceastea evident stupide, atât de stupide încât ar trebui să lipsească complet de pe blogul ăsta pe care vreau să-l păstrez totuși blog pseudointelectual cu opinii pertinente despre subiecte serioase, poezii, benzi desenate desenate prost și reclame la propria-mi persoană. Nu lipsesc însă pentru că mă ajută să ajung, într-un final fericit, să-mi exprim punctul de vedere. Bineînțeles că, după cum mi-e obiceiul, complic lucrurile, deschid sute de paranteze, plictisesc omul care mă ascultă sau îmi citește scrierile ( dacă ai ajuns până aici, felicitări, sper să-ți meargă bine în viață, și probabil îți va merge pentru că răbdarea e de aur, sau e o virtute, sau așa ceva, și din moment ce ai ajuns până aici înseamnă că ești un om răbdător. Oricum, nu abandona, mai e puțin.) și formez fraze imense pe care trebuie să le citești de două ori că să-ți dai seama de unde pornesc și unde ajung. Ideea era următoarea, când sunt trist și frustrat ajung să judec tot ce-mi pare absurd de irelevant și-n general îmi trece supărarea, cel puțin parțial. Deci, dacă sunt rău, de fapt nu-s rău, sunt doar supărat.

 

 Pa!

Poemul pisică

 Poemul pisică
 
 Torci ca o pisică, privindu-mă leneșă,
 ființă alintată de vânturi călduțe,
 de perne moi și saltele incompatibile cu trupul de lemn
 al patului așezat prea feng shui
 în peisajul static al camerei
 (ori poate n-am priceput eu).
 
 Torci ca atunci când, cu pielea unsă de soare
 cu cuțitul razelor lui,
 ședeai întinsă pe plajă, diminețile,
 când prea plină de muzicalitatea clipei
 îi ignorai pe cei din jur,
 torcând,
 în timp ce spuma mării se exfolia pe picioarele tale
 pe care niciunul din noi nu știa
 că-și vor lăsa amprenta
 buzele mele.
 

Prima postare: Titel Octavianus Popescu

Pe Titel Octavianus Popescu mama l-a crescut în spiritul iubirii de carte și lectură. De mic copil a citit mult și și-a umplut camera de cărți, fiind foarte mândru de biblioteca sa. Mai târziu în adolescență, Titel Octavianus s-a apucat să încerce și el să facă literatură.

 Într-o seară (feerică, haha), de februarie, Titel Octavianus se așeză, așa cu făcea de cel puțin două sau trei ori pe săptămână, și se apucă să scrie, imediat după ce-și sfârși tabieturile. Bău liniștit ceaiul de mușețel, își așeză ochelarii fără dioptrii, ironici, pe vârful nasului, își aranjă gulerul cămășii. Stătu câteva minute încercând să găsească o modalitate de a ieși până afară. Îi era poftă de o țigară slim, mentolată. Se răzgândi, însă, gândindu-se că e frig și că s-ar putea să-l simtă ,,mamica”. Așadar, Titel Octavianus începu să ,,scrie”. 

Descrise câțiva pereți gri, mazgaliti de graffiti-uri, doi trei vagabonzi, câțiva maidanezi și o stradă pustie. Contură mai întâi un peisaj nocturn, obscur, urban, neapărat nihilist. Descrise câțiva pereți gri, mazgaliti de graffiti-uri, doi trei vagabonzi, câțiva maidanezi și o stradă pustie. Construi mai apoi un personaj masculin, alcoolic, pe vreo douăzeci și ceva de ani, puțin neras, cu palton lung, pantoni ponosiți (sau teniși All Star). Descrise mai apoi drumul personajului masculin către cârciuma cu muzică rock alternativ (sau electro)(tot aici el pune crâșma de rock în contrast evident cu crâșma de manele, face o scurtă critică asupra manelelor, formulează două-trei remarci rasiste și ridică crâșma de rock la nivel de simbol al culturii universale). În cârciumă, personajul masculin întâlnește o tânără, tot puțin alcoolica, sau narcomană, ca să-și împrumute unul altuia pasiunile. Mai apoi este descrisă viața celor doi, plină de futai, droguri, vodkă. Fata din crâșma e neapărat scriitoare.

 Stropi de sudoare curg pe fruntea lui Titel Octavianus. ,,Cum să continui... oare?”. Aflat într-un moment de cumpănă, aproape să-și piardă inspirația complet, tânărul nostu scriitoar este dinnou lovit de geniul creator. Bineînțeles, personajul feminin moare în urma unei supradoze, moment de o importanță crucială în viața personajului masculin. Acesta din urmă se lasă de băut, de heroină, cocaină, ketamină și cola și donează substanțele, pe care le avea din abundență, unor amici din cârciumă. Se apucă de facultate și de mestecat Hubba Bubba și întâlnește o fată cuminte, înțelege ce e iubirea și devin ,,om asezat”, fără să-și piardă, însă, spiritul rebel.

 Titel Octavianus era mulțumit. Se ridică de la birou și gemu puțin, ca și cum ar fi fost obosit. Porni mai apoi spre baie și făcu un duș lung. Se spală pe dinți și-ți penă singur vreo două fire din sprâncene, iar mai apoi, se așeză în patul pregătit de ,,mămica” și adormi sub plapuma lui cu trandafiri. Noapte Bună!


 Pe blogu' ăsta nu facem așa. Sau sperăm să nu facem. Ce nu vom face cu siguranță: promisiuni!

 Pa.