Peștele piatră

Stau pe întuneric

Stau așa, cu geamul larg,

și mor de cald și de greieri.

Îmi admir venele în lumina,

umflate și vii,

pline de viață, pline de mine,

ca un fel de oftat netrist,

oftat neutru,

suspendat undeva între somn și lumina vegherii,

privegherii.

Lumile de umbre și răcori nomade

se-adună toate, de-a valma,

în turnul meu de fildeș verzui dimineața.

pe întuneric

ascult femele degreier cu harfe vezi

e cald și încetinit

ritmul lucrurilor

O sahară cu ceasuri de lut nears,

retopit în nisip

sticlă

și grâu.

Despre imagine

Hai să vorbim despre imagine!

Imaginea este importantă pentru că pare strâns legată de reputație, dacă nu este chiar sinonimă acesteia. Fiecare din noi încercăm să ne creăm, menținem și să dezvoltăm o imagine impecabilă.

Am observat două linii majore ce par să preocupe tot mai mult populația: hainele și fizicul.

Oamenii cumpără hainele pe care le văd pe net și mai apoi în mall, plătesc sume relativ mari pe bucăți de pânză, la un raport discutabil calitate-preț. Nu asta este, însă, problema. Problemă este că omul nu cumpără neapărat pentru că-i place, ci pentru că a văzut asta pe net, pentru că pe etichetă este înscris numele unei mărci mai mult sau mai puțin celebre, pentru că toți poartă asta. Cum altfel ai putea da 300 de lei pe o pereche de teniși din cauciuc și pânză?  Gustul nu trebuie să devină ceva colectiv.

Tot mai mulți oameni merg la sală. Ceva foarte sănătos. O lume plină de gladiatori și zâne grațioase este o lume mai bună decât una plină de obezi innecati în propria osânză.

„Si care-i baiu’?”

Lumea arată frumos. Lumea e plăcută ochiului. Imaginea individului este superbă. Omul contemporan e bine îmbrăcat, bine parfumat, are un trup de atlet. Problema este că la majoritatea oamenilor totul se oprește aici, că toată această imagine se năruie în momentul în care a omul deschis gura, în momentul în care i-ai citit descrierile pozelor de pe Facebook, momentul în care intră pe chat și scrie, etc.

Ignoranța nu este sexy. Țâța nu bate encefalul. Bicepsu’ nici atât.  

sursa: undeva pe google

Tu cum te chinui?

E duminică după-amiază, mă doare glezna și sunt iritat.

 De vreo oră mă uit la Tales of Mere Existence ( link la final ). Nu știu exact de ce sunt iritat, însă iritarea asta mă face să mă gândesc de ce devin uneori iritat, ce mă face să devin uneori tristă aparent fără motiv. Mă gândesc dacă și alți oameni devin uneori triști fără niciun motiv. De ce devin oamenii triști și iritați fără motiv. Ziua asta s-ar putea numi superbă, e soare, nori puțini și albi pe cer, temperatura e destul de okay. Sunt sigur că sunt o grămadă de oamnei în orașul asta care se distrează foarte bine acum și nu înțeleg ce mă oprește să ies și să mă distrez și eu, înafară de glezna umflată. În același timp îmi dau seama că sunt destul de mulți oameni triști în orașul asta care stau și citesc cărți despre plictis și absurd, oameni întinși în pat privind în gol prin ecrane colorate de tablete și telefoane, oameni care se gândesc la alți oamnei triști într-o căutare tăcută și pasivă a unei apropieri idealiste de alți oameni triști, oameni privind în cești căutând vindecarea unei boli fictive ce-i macină precum sunt măcinate boabele de cafea.

 La un moment dat negarea nu mai e o soluție. La un moment dat nu-ți mai poți impune zâmbetul pe buze. Te retragi în colțul tău și aștepți ca totul să treacă. Încerci să ai discuții mărunte pe net cu oameni care s-ar putea să-ți simtă și înțeleagă stările. În fapt, cauți să empatizezi cu cineva, însă știi că nu ești construit să empatizezi pe net, doar ești om educat ce-a făcut biologie la școală și-a citit trei rânduri de analiză sociologică din plictiseală pe vreun site obscur. 

 Oamenii triști iubesc intens, ard intens. Până la urmă tristețea se măsoară în iubire. Alternanța chinului cu fericirea sunt evidente în oamenii care iubesc. Chinul iubirii nu irită, însă. E un alt fel de chin. Un chin ce te face să regreți incapacitatea omului de a respira sub apă. Iubirea te face să vrei să te arunci în ocean într-o cădere eternă prin ape călduțe. 

Tu cum te chinui?

link : Tales of Mere Existence

sursa foto: tumblr

Învățământul românesc

   Evaluarea Națională a fost un eșec pentru învățământul românesc. BAC-ul va fi la fel cel mai probabil. Nu am de gând, însă, să comentez prea mult asupra acestor chestiuni. Elevii de gimnaziu s-au plâns că nu știu ce înseamnă „empatie”, că poezia lui Minulescu era prea grea etc. Elevii de liceu s-au plâns că Eminescu e greu. La 15 ani Minulescu nu-i greu de înțeles și nici sensul cuvântului „empatie” nu-i un mister. La 18 ani, după 12 ani de școală-n România, Eminescu e floare la ureche. Asta dacă ai fost educat corespunzător. Educația românească e proastă. Asta e vizibil. Nimeni nu poate nega asta. Care este, însă, problema actualului sistem? 

 

 a)Unii spun că susținerea părinților nu este îndeajuns de puternică, că elevii sunt dezinteresați. Trebuie să accept că au dreptate. 

 

 DA, mulți copii și adolescenți români nu primesc niciun fel de sprijin sau încurajare academică din partea părinților, la rândul lor analfabeți, semianalfabeți sau agramați și DA această este o problemă și probabil una din cele mai greu de rezolvat probleme ale învățământului românesc.

 

 DA, elevii sunt dezinteresați și au tot dreptul să fie. Am cunoscut oameni care au spus „Da, îmi place să cunosc lucruri, îmi place să-mi îmbogățesc cultura generală, dar pur și simplu școală îmi taie tot elanul. Nu mă pot concentra la nimic.”

 

 b)Unii spun că de vină e programa, că e prea încărcată, că e multă materie de prisos. Cu asta nu  sunt de acord. Prea multă informație nu i-a stricat nimănui. În vremurile bune ale învățământului românesc, când acesta a dat naștere unor mari intelectuali, în vremea când România educa viitoare personalități, generația Criterion, în vremea aceea, programa era mult mai încărcată, volumul de muncă mult mai ridicat, și totuși, elevul învăța. De ce? Vom dscuta asta la punctul c). 

 

 c)Problemă învățământului românesc nu este existența internetului sau a facebook. Aș merge până la a spune că, pentru unii, mai puțin fericiți, internetul e singură sursă în privința dezvoltării unei culturi, ce-i drept precare.

 

 Ceea ce eu consider a fi marea problemă a învățământului românesc este lipsa unor cadre didactice bine pregătite, capabile. Prof. Dr. Bălăceanu-Stolnici spunea într-un interviu că în vremea sa „profesorii erau personalitati”. Majoritatea profesorilor de azi sunt un soi de reportofoane pornite în clase, fără niciun strop de avânt academic, fără niciun strop de cunoștiințe de psihologie, fără urmă de tact și pedagogie, mici molii mizerabile mâncând din bugetul unei instituții deficitare, ucigând avântul unei generații inteligente și capabile, viermi propagând tumora canceroasă ce roade viscerele viitorului nostru. 

 

 

 Cel puțin asta e părerea mea... după 11 ani...