Despre mitocănie

 Peisajul urban românesc prezintă prea des parcă urâtul în formele sale cele mai îngrozitoare. Acum câteva zile, seara, mă întorceam spre casă după puțină alergare în parc. Am fost fără să vreau martorul unui spectacol ce-ar putea părea la prima vedere amuzant, dar care m-a îngrozit. Lângă trotuar ședea parcat un BMW superb din care răsunau triluri de manele. Lucrurile nu se opresc, însă, aici. Pe trotuar, lângă bijuteria germană, doi oameni, bărbat și femeie, vagabonzi pe care-i mai văzusem înainte prin urbe, dansau, pierzându-și ultima urmă de demnitate. În mașină, doi bajeti, cu un smoc de păr în vârful capului, râdeau zgâlțâindu-și ochelarii de soare pe care-i purtau în ciuda faptului că întunericul coborâse de vreo două ore peste oraș. Episoade de acest fel observăm zilnic. Țiganul cu „Evanghelia”, bătrânica bătută de cocalari, cămașa anunțată glorios că fiind „Armani original!”, puradelul talentat, topul de dantelă neagră asortat cu pantalonii semi-scurți addidos de „trening” ș.a. sunt doar câteva exemple ale grobianismului ce pare să pună, aparent inevitabil, stăpânire pe orașele patriei.

 Oamenii ce produc astfel de peisaje pot fi întâlniți peste tot, în crâșme, restaurante, pe stradă, pe lângă stradă, în parc etc. Un alt moment tragicomic la care am asistat ca spectator, amuzat, a fost la Kunsthistorisches Museum Wien, când, un domn la vreo patruzeci și ceva de ani, mândru posesor de ceafă triplă, ținând pe mână o „doamna” ce-și etala inelele de aur, argint și platină în perfectă armonie cu cercerii de aramă și colierul de lemn, vorbea fascinat despre shaorma de la mall în fața unui tablou de Giuseppe Arcimboldo. Era bineînțeles vorba despre „Vara” pictorului italian.

Ce putem face noi, snobii cu pretenții de arbiter elegantiarum? Întrebarea pare să nu aibă răspuns. Problema nu pare să aibă cale de rezolvare. Specimenele acestea se încadrează în toate categoriile de vârstă și se reproduc, crescandu-și copii în același spirit pe care refuz să-l numesc balcanic, spirit al mojiciei și marlaniei. Cei șapte ani de-acasă eșuează în a dezvolta simțul frumosului, iar școala românească pare să producă tot mai mulți astfel de oameni, televiziuni cu manele sunt, emisiuni ca Traznitii încă există...

Somn de voie!

poza de pe Google

 

Ice bucket challenge

 Chestiunea sună în modul următor: pe planetă mor niște oameni mulți și din cauza asta tu trebuie ori să donezi 100 de dolari pentru o organizație caritabila sau să-ți arunci în cap o găleată cu apă înghețată.

 Trecând peste faptul că turnatul apei în cap n-are nicio legătură cu caritatea, că majoritatea celor prinși de acest trend nu donează nici 2 lei pentru ca oamenii ăia să nu mai moară, sunt convins că muribunzii ăia, dacă știu că în lumea noastră presupus civilizată semenii lor își aruncă cu apă-n cap, privesc trendul ca pe ceva jignitor. Așa și este, un trend jignitor. De ce? Pentru că dincolo de ridicol, trendul este imoral. Cum poți să pui în aceeași frază moartea unor oameni și hazul ăsta penibil și generalizat?

 Puteți spune cât vreți că ,,Așa se atrage atenția asupra faptului că mor niște oameni!”. Se atrage pă dracu'€™! Toți știm că mor oameni de foame și sete, de SIDA, de Ebola, și de mai știu eu ce. Toți știm lucrurile astea și din când în când tresare în fiecare din noi, când ceva ne amintește de chestiunile astea, un sentiment de tristețe și încolțește, printre problemele noastre, infinit mai mărunte, ideea că trebuie să facem ceva. Soluția, însă, nu este de a ne turna apă-n cap și a chicoti după în timp ce dăm un share pe facebook la poze cu copii subnutriți. E cel puțin jignitor la adresa acelor oameni și a memoriei lor. Caritatea impune o oarecare sobrietate din punctul meu de vedere.

 Cred c-am zis destul.


 

Propaganda

În romanul „Contact” Carl Sagan scria, printr-o replică unui om de știință sovietic, „I am free to listen to the propaganda of all nations.”. Despre asta vreau să vorbesc acum: propaganda. Voi vorbi despre propaganda modernă și contemporană, despre propaganda nazistă, comunistă și despre cea a lumii noastre democrate, fără a mă referi prea mult la evoluția propagandei în istorie, deși ar părea necesar să nu încep cu sfârșitul. Propaganda a fost unul din cele mai importante instrumente ale stabilizării puterii încă din vremea antichității, de la Darius al Persiei și chiar înainte de acesta. 

 Propaganda a fost mereu stans legată de artă, arta având fascinanta capacitate de a atinge gândirea umană, de a o influența profund și mai ales de a convinge. De la basoreliefuri reprezentandul pe Darius arcaș persan, mozaicuri slăvindu-l pe tânărul Alexandru,  monede purtând chipul conducătorului, statui ale lui Augustus divin sculptate după metoda grecească, portrete glorificând personaje ca Elisabeta I sau Louis XIV, la imagini ale lui Hitler privind impunător la șirul nesfârșit de soldați mărșăluind spre victorie, și poezii închinate lui Stalin, metodele de propagandă au fost extrem de diverse și inventive, disecând adânc în psihologia umană. 

 Propaganda nazistă a fost extrem de eficientă, convertind rapid un număr enorm de oameni la o ideologie inumană, bazată pe ură, violență, idealism și genocid. Eficiența propagandei poate fi observată și azi, când, din nefericire, ideile demente ale nazismului, ating, prin filme și imagini propagandistice, mințile multora. Neo-nazismul nu este decât o tristă prelungire a nezismului, o umbră a grupului de criminali ce a condus Germania din ’33 până în ’45, o pată neagră pe chipul omenirii. Existența acestei mișcări este datorată eficienței propagandei naziste, demonstrând capacitatea acesteia de a străbate decenii și secole, în ciuda monstruozitatii ideilor pe care le promovează.

Spre deosebire de propaganda nazistă, cea comunistă are un caracter patetic. Poeziile închinate unor conducători ca Stalin, Mao, Ceaușescu etc., filmele propagandistice comuniste prezentând o falsă imagine a vieții cotidiene, imnurile și manifestațiile de stradă au un caracter ridicol, fapt ce mă face să mă îndoiesc de eficiența acestui tip de propagandă. Dacă în cazul impunerii nazismului propaganda a jucat un fol fruntaș, în cazul comunismului, cred eu, represiunea a avut rolul principal, propaganda, din cauza penibilismului ei, nu a putut juca un rol atât de important. Atinși de propaganda comunistă au fost cei mulți și needucați, cei marginaizati și incapabili de a se integra. Intelectualii atinși de ideile marxism-leninismului și-au pierdut rapid încrederea în acestea și în felul în care sunt aplicate acestea, ajungând mai apoi primii critici ai ideologiei. (vezi „Zeitgeist”, Humanitas, 2012 ). 

 Trebuie să fiu de acord cu Churchill care spunea că, deși prost, democrația este cel mai bun sistem politic inventat de om. Democrația permite exercitatea dreptului la liberă exprimare. Pluralismul politic îi oferă cetățeanului dreptul de a adera la un partid politic, la ideologia partidului. Partidul își promovează propria propagandă, paralel cu alte partide, încercând să convingă cetățeanul că programul politic al partidului este superior altora. Asta este frumusețea democrației, cursa pentru voturi, libertatea de gândire și exprimare, libertatea de protest împotriva puterii și posibilitatea oricărui cetățean de a încerca să ia parte la conducerea statului. 

 Închei acest articol aici. S-ar putea să apăra și o continuare. 

gând

 Nu am chef de nimic parcă. Gândul funcționează lent, letargic. Până și tu ești, parcă, departe, în ciuda materiei ce îmi contrazice senzațiile, la fel și felul tău de a exista în mine. Ești un fel de presentia aeterna, o perpetuă stare ce oscilează între sublin și agonie.

Te vreau în brațele mele, să fim doar noi, simpli, într-o îmbrățișare caldă. Să fim o statuie sculptată în calcar marin. Aș nagiva lângă ține, pe un vaporaș mic, cu motor silențios, provizii de vin și tutun cubanez, trabucuri groase rulate pe genunchi mulatri. Ni s-ar rupe plămânii de vânt salin.

 Nicio sirenă n-ar cânta mai frumos decât liniștea ta dormind lângă mine. M-aș lupta cu Poseidon pentru tine și i-aș rupe tridentul și faima de zeu și de ciudă s-ar ascunde de noi. Am îmblânzi rechini și-ar îngenunchea pentru ține, armata ta de bestii blânde.