Reîmbinarea

 Reîmbinarea
 
 Ploaia asta curge greoi,
 privește-o,
 cum se scurge pe pereți,
 pe trupul tău gol
 învelit numai în gânduri,
 trece ușoară, ca aerul parcă, peste
 liniile în care-ai fost desenată tu,
 frumoasă doamnă a orașelor
 cu nori,
 stăpână a norului născut odată cu timpul.
 
 N-ai cum să nu vezi.
 Înțelegi până la urmă
 ce leagă cerul de pământ și marea de stele,
 le-nțelegi pe toate,
 de la laptele facerii până la cel al desfacerii.

sursa photo: Google.com

 

Despre rolul ortodoxiei în istoria României și Victor Ponta

 Rolul ortodoxiei în istorie a fost unul pur benefic pentru dezvoltarea politică și culturală a ceea ce cunoaștem azi ca fiind România.  În anii încărcați de ceață ai Evului Mediu, bisericile și mănăstirile ortodoxe au adus un strop de lumină, având, mai ales în Transilvania, capacitatea de a-i ține uniți pe românii marginalizați sub dominația unor imperii anti-românești și anti-ortodoxe. Primele tipărituri, primele școli și primele manifestri artistice s-au născut și dezvoltat armonios în jurul Bisericii. Tot ortodoxia a ținut departe țările române de ororile inchiziției. Aș merge chiar mai departe până la a spune că fără puternica influență creștin-ortodoxă țările române ar fi putut deveni, probabil, după secolele dominației otomane, țări islamice. Deasemenea nu trebuie neglijată influența bisericii și rolul ortodoxiei la 1918.Susținerea mișcării legionare și discuțiile ce vehiculează colaborarea BOR cu securitatea comunistă fac ca rolul benefic al bisericii în secolul XX să fie discutabil. 

 Astăzi, credință ortodoxă și BOR sunt folosită în mod mizerabil ca instrument politic de către un personaj machiavelic, sub-mediocru, plagiator, puternic criticat de U.E., ce-și dezvoltă campania printr-un discurs populist de prost-gust, un animal politic ce nu pare să aibă nicio idee despre economie și politică și care încercă să folosească credința ortodoxă ca principal instrument de campanie. Mirabilă este, însă, lipsa de reacție a  oficialilor BOR față de această mârșăvie. Personajul în cauză este, bineînțeles, Victor Ponta. Acest Mikey Mouse malefic al politicii românești are la fel de multe în comun cu ortodoxia precum aveau fariseii ce l-au vândut pe Iisus acum 2000 de ani. Fariserii L-au vândut pentru a-și securiza poziția politică, Iuda L-a vândut pentru 30 de arginți, Victor Ponta, iată, după două milenii, Îl vinde dinnou pentru un procent ridicat. Între timp, n-am auzit nicio declarație din partea unui purtător de cuvânt al Bisericii care să critice această folosire mârșavă a credinței celei mai mari părți din polulația țării. Mă îndoiesc, însă, că românii se vor lăsa înșelați de această campanie grosolană, că vor privi mai adânc în imaginea omului Victor Ponta și că vor alege, orice altceva, pentru că, părerea mea, orice altceva e mai bun decât Victor Ponta.

Recomand: link:  Dumnezeu ca sef de campanie Andrei Plesu

sursa photo: Google

Dăspre Ucraina

De ceva vreme pare că Războiul Rece a reînceput. În timp ce unii copii joacă Lol, Wow, etc. cu seriozitate, alții par fascinați de doctrinele bolnave ale secolului XX scriind cu mândrie în bookbucketchallenge titlul „Mein Kampf”, iar alții privesc ore-n șir filmele de calitate excepțională realizate de Brazzers, adulții ceva mai maturi simt un fior rece pe șira spinării.

 Butoiul cu pulbere al Europei pare să-și fi mutat poziția ceva mai la nord, din Balcani direct în Ucraina, iar armatele serioase ale lumii par să se gândească tot mai des să-i lase-n plata domnului pe arabi să-și rezolve singuri problemele și să se reîntoarcă pe Bătrânul Continent, căci, Mamei Rusii pare să-i fie dor de copilul pierdut, ca unei mame ce după divorț îi e teamă că odrasla ar vrea să locuiască cu ta-su.

 Putin, părerea mea, e prea deștept să asmută Ursu’  împotriva lumii întregi. Economia Rusiei pare să o ducă bine și e normal ca întâiul CEO al țării să dorească resurse. Când a văzut în cazul Crimeea că n-are decât jumătate din norocul pe care l-a avut Hitler în Cehoslovacia, și-a intreptat privirea spre Orient și și-a tras, cu zâmbetul pe buze, un pact cu Poporul Chinez, dar nu pentru resurse. Imaginea lui a mai crescut, însă, în ochii propriului popor. 

 Bravii bajeti vânjoși ai democrației se adună din vestul civiliat în spatele Kievului, iar marii capi ai lumii pășesc atent să nu cumva să se-mpiedice. În timp ce Merkel pare a se afla într-un conflict existențial provocat de nevoia de gaz a Germaniei, trecutul din Freien Deutschen Jugend și începuturile din Demokratischer Aufbruch, Băsescu, ca un adevărat lup de mare, confundă probabil  Ursul Rusesc cu o specie obscură de focă. Înainte de plecarea sa definitivă de la Cotroceti, liderul de la Golden Blitz pare a simți nevoia de a îmbrăca hainele de căpitan al neamului și a părăsi biroul de prsedinte ca fiind „omu’ care l-a criticat pe Putin”. 

 Uraniul îmbogățit a redevenit marea spaimă a lumii, iar teama de cele 1.500 de focoase nucleare oficiale pe care Rusia le are pregătite crește, ce să mai vorbim de cele 15.500 de tancuri, 27.607 blindate, 5.990 de blindate ușoare, 4.625 de piese de artilerie, 3.781 de lansatoare de rachete, 736 de avioane de luptă, 1.289 de bombardiere, 730 de avioane de transport militar, 973 de elicoptere, 114 elicoptere de atac, 63 de submarine, 74 de corvete, 13 distrugătoare, 65 de vedete de coastă, 34 de distrugătoare de mine, patru fregate și un portavion.

 Mă îndoiesc, însă, că acest Război Rece se va încălzi suficient cât să ajungem să vorbim de un al treilea război mondial, darămite de folosirea vreunei bombe nucleare. Să sperăm că am dreptate și că omenirea și-a învățat lecția în ’45. Între timp nu putem face altceva decât să ședem în fața monitoarelor și să așteptăm să se întâmple ceva.  

Despre mitocănie

 Peisajul urban românesc prezintă prea des parcă urâtul în formele sale cele mai îngrozitoare. Acum câteva zile, seara, mă întorceam spre casă după puțină alergare în parc. Am fost fără să vreau martorul unui spectacol ce-ar putea părea la prima vedere amuzant, dar care m-a îngrozit. Lângă trotuar ședea parcat un BMW superb din care răsunau triluri de manele. Lucrurile nu se opresc, însă, aici. Pe trotuar, lângă bijuteria germană, doi oameni, bărbat și femeie, vagabonzi pe care-i mai văzusem înainte prin urbe, dansau, pierzându-și ultima urmă de demnitate. În mașină, doi bajeti, cu un smoc de păr în vârful capului, râdeau zgâlțâindu-și ochelarii de soare pe care-i purtau în ciuda faptului că întunericul coborâse de vreo două ore peste oraș. Episoade de acest fel observăm zilnic. Țiganul cu „Evanghelia”, bătrânica bătută de cocalari, cămașa anunțată glorios că fiind „Armani original!”, puradelul talentat, topul de dantelă neagră asortat cu pantalonii semi-scurți addidos de „trening” ș.a. sunt doar câteva exemple ale grobianismului ce pare să pună, aparent inevitabil, stăpânire pe orașele patriei.

 Oamenii ce produc astfel de peisaje pot fi întâlniți peste tot, în crâșme, restaurante, pe stradă, pe lângă stradă, în parc etc. Un alt moment tragicomic la care am asistat ca spectator, amuzat, a fost la Kunsthistorisches Museum Wien, când, un domn la vreo patruzeci și ceva de ani, mândru posesor de ceafă triplă, ținând pe mână o „doamna” ce-și etala inelele de aur, argint și platină în perfectă armonie cu cercerii de aramă și colierul de lemn, vorbea fascinat despre shaorma de la mall în fața unui tablou de Giuseppe Arcimboldo. Era bineînțeles vorba despre „Vara” pictorului italian.

Ce putem face noi, snobii cu pretenții de arbiter elegantiarum? Întrebarea pare să nu aibă răspuns. Problema nu pare să aibă cale de rezolvare. Specimenele acestea se încadrează în toate categoriile de vârstă și se reproduc, crescandu-și copii în același spirit pe care refuz să-l numesc balcanic, spirit al mojiciei și marlaniei. Cei șapte ani de-acasă eșuează în a dezvolta simțul frumosului, iar școala românească pare să producă tot mai mulți astfel de oameni, televiziuni cu manele sunt, emisiuni ca Traznitii încă există...

Somn de voie!

poza de pe Google

 

Ice bucket challenge

 Chestiunea sună în modul următor: pe planetă mor niște oameni mulți și din cauza asta tu trebuie ori să donezi 100 de dolari pentru o organizație caritabila sau să-ți arunci în cap o găleată cu apă înghețată.

 Trecând peste faptul că turnatul apei în cap n-are nicio legătură cu caritatea, că majoritatea celor prinși de acest trend nu donează nici 2 lei pentru ca oamenii ăia să nu mai moară, sunt convins că muribunzii ăia, dacă știu că în lumea noastră presupus civilizată semenii lor își aruncă cu apă-n cap, privesc trendul ca pe ceva jignitor. Așa și este, un trend jignitor. De ce? Pentru că dincolo de ridicol, trendul este imoral. Cum poți să pui în aceeași frază moartea unor oameni și hazul ăsta penibil și generalizat?

 Puteți spune cât vreți că ,,Așa se atrage atenția asupra faptului că mor niște oameni!”. Se atrage pă dracu'€™! Toți știm că mor oameni de foame și sete, de SIDA, de Ebola, și de mai știu eu ce. Toți știm lucrurile astea și din când în când tresare în fiecare din noi, când ceva ne amintește de chestiunile astea, un sentiment de tristețe și încolțește, printre problemele noastre, infinit mai mărunte, ideea că trebuie să facem ceva. Soluția, însă, nu este de a ne turna apă-n cap și a chicoti după în timp ce dăm un share pe facebook la poze cu copii subnutriți. E cel puțin jignitor la adresa acelor oameni și a memoriei lor. Caritatea impune o oarecare sobrietate din punctul meu de vedere.

 Cred c-am zis destul.


 

Propaganda

În romanul „Contact” Carl Sagan scria, printr-o replică unui om de știință sovietic, „I am free to listen to the propaganda of all nations.”. Despre asta vreau să vorbesc acum: propaganda. Voi vorbi despre propaganda modernă și contemporană, despre propaganda nazistă, comunistă și despre cea a lumii noastre democrate, fără a mă referi prea mult la evoluția propagandei în istorie, deși ar părea necesar să nu încep cu sfârșitul. Propaganda a fost unul din cele mai importante instrumente ale stabilizării puterii încă din vremea antichității, de la Darius al Persiei și chiar înainte de acesta. 

 Propaganda a fost mereu stans legată de artă, arta având fascinanta capacitate de a atinge gândirea umană, de a o influența profund și mai ales de a convinge. De la basoreliefuri reprezentandul pe Darius arcaș persan, mozaicuri slăvindu-l pe tânărul Alexandru,  monede purtând chipul conducătorului, statui ale lui Augustus divin sculptate după metoda grecească, portrete glorificând personaje ca Elisabeta I sau Louis XIV, la imagini ale lui Hitler privind impunător la șirul nesfârșit de soldați mărșăluind spre victorie, și poezii închinate lui Stalin, metodele de propagandă au fost extrem de diverse și inventive, disecând adânc în psihologia umană. 

 Propaganda nazistă a fost extrem de eficientă, convertind rapid un număr enorm de oameni la o ideologie inumană, bazată pe ură, violență, idealism și genocid. Eficiența propagandei poate fi observată și azi, când, din nefericire, ideile demente ale nazismului, ating, prin filme și imagini propagandistice, mințile multora. Neo-nazismul nu este decât o tristă prelungire a nezismului, o umbră a grupului de criminali ce a condus Germania din ’33 până în ’45, o pată neagră pe chipul omenirii. Existența acestei mișcări este datorată eficienței propagandei naziste, demonstrând capacitatea acesteia de a străbate decenii și secole, în ciuda monstruozitatii ideilor pe care le promovează.

Spre deosebire de propaganda nazistă, cea comunistă are un caracter patetic. Poeziile închinate unor conducători ca Stalin, Mao, Ceaușescu etc., filmele propagandistice comuniste prezentând o falsă imagine a vieții cotidiene, imnurile și manifestațiile de stradă au un caracter ridicol, fapt ce mă face să mă îndoiesc de eficiența acestui tip de propagandă. Dacă în cazul impunerii nazismului propaganda a jucat un fol fruntaș, în cazul comunismului, cred eu, represiunea a avut rolul principal, propaganda, din cauza penibilismului ei, nu a putut juca un rol atât de important. Atinși de propaganda comunistă au fost cei mulți și needucați, cei marginaizati și incapabili de a se integra. Intelectualii atinși de ideile marxism-leninismului și-au pierdut rapid încrederea în acestea și în felul în care sunt aplicate acestea, ajungând mai apoi primii critici ai ideologiei. (vezi „Zeitgeist”, Humanitas, 2012 ). 

 Trebuie să fiu de acord cu Churchill care spunea că, deși prost, democrația este cel mai bun sistem politic inventat de om. Democrația permite exercitatea dreptului la liberă exprimare. Pluralismul politic îi oferă cetățeanului dreptul de a adera la un partid politic, la ideologia partidului. Partidul își promovează propria propagandă, paralel cu alte partide, încercând să convingă cetățeanul că programul politic al partidului este superior altora. Asta este frumusețea democrației, cursa pentru voturi, libertatea de gândire și exprimare, libertatea de protest împotriva puterii și posibilitatea oricărui cetățean de a încerca să ia parte la conducerea statului. 

 Închei acest articol aici. S-ar putea să apăra și o continuare. 

gând

 Nu am chef de nimic parcă. Gândul funcționează lent, letargic. Până și tu ești, parcă, departe, în ciuda materiei ce îmi contrazice senzațiile, la fel și felul tău de a exista în mine. Ești un fel de presentia aeterna, o perpetuă stare ce oscilează între sublin și agonie.

Te vreau în brațele mele, să fim doar noi, simpli, într-o îmbrățișare caldă. Să fim o statuie sculptată în calcar marin. Aș nagiva lângă ține, pe un vaporaș mic, cu motor silențios, provizii de vin și tutun cubanez, trabucuri groase rulate pe genunchi mulatri. Ni s-ar rupe plămânii de vânt salin.

 Nicio sirenă n-ar cânta mai frumos decât liniștea ta dormind lângă mine. M-aș lupta cu Poseidon pentru tine și i-aș rupe tridentul și faima de zeu și de ciudă s-ar ascunde de noi. Am îmblânzi rechini și-ar îngenunchea pentru ține, armata ta de bestii blânde.

Peștele piatră

Stau pe întuneric

Stau așa, cu geamul larg,

și mor de cald și de greieri.

Îmi admir venele în lumina,

umflate și vii,

pline de viață, pline de mine,

ca un fel de oftat netrist,

oftat neutru,

suspendat undeva între somn și lumina vegherii,

privegherii.

Lumile de umbre și răcori nomade

se-adună toate, de-a valma,

în turnul meu de fildeș verzui dimineața.

pe întuneric

ascult femele degreier cu harfe vezi

e cald și încetinit

ritmul lucrurilor

O sahară cu ceasuri de lut nears,

retopit în nisip

sticlă

și grâu.

Despre imagine

Hai să vorbim despre imagine!

Imaginea este importantă pentru că pare strâns legată de reputație, dacă nu este chiar sinonimă acesteia. Fiecare din noi încercăm să ne creăm, menținem și să dezvoltăm o imagine impecabilă.

Am observat două linii majore ce par să preocupe tot mai mult populația: hainele și fizicul.

Oamenii cumpără hainele pe care le văd pe net și mai apoi în mall, plătesc sume relativ mari pe bucăți de pânză, la un raport discutabil calitate-preț. Nu asta este, însă, problema. Problemă este că omul nu cumpără neapărat pentru că-i place, ci pentru că a văzut asta pe net, pentru că pe etichetă este înscris numele unei mărci mai mult sau mai puțin celebre, pentru că toți poartă asta. Cum altfel ai putea da 300 de lei pe o pereche de teniși din cauciuc și pânză?  Gustul nu trebuie să devină ceva colectiv.

Tot mai mulți oameni merg la sală. Ceva foarte sănătos. O lume plină de gladiatori și zâne grațioase este o lume mai bună decât una plină de obezi innecati în propria osânză.

„Si care-i baiu’?”

Lumea arată frumos. Lumea e plăcută ochiului. Imaginea individului este superbă. Omul contemporan e bine îmbrăcat, bine parfumat, are un trup de atlet. Problema este că la majoritatea oamenilor totul se oprește aici, că toată această imagine se năruie în momentul în care a omul deschis gura, în momentul în care i-ai citit descrierile pozelor de pe Facebook, momentul în care intră pe chat și scrie, etc.

Ignoranța nu este sexy. Țâța nu bate encefalul. Bicepsu’ nici atât.  

sursa: undeva pe google

Tu cum te chinui?

E duminică după-amiază, mă doare glezna și sunt iritat.

 De vreo oră mă uit la Tales of Mere Existence ( link la final ). Nu știu exact de ce sunt iritat, însă iritarea asta mă face să mă gândesc de ce devin uneori iritat, ce mă face să devin uneori tristă aparent fără motiv. Mă gândesc dacă și alți oameni devin uneori triști fără niciun motiv. De ce devin oamenii triști și iritați fără motiv. Ziua asta s-ar putea numi superbă, e soare, nori puțini și albi pe cer, temperatura e destul de okay. Sunt sigur că sunt o grămadă de oamnei în orașul asta care se distrează foarte bine acum și nu înțeleg ce mă oprește să ies și să mă distrez și eu, înafară de glezna umflată. În același timp îmi dau seama că sunt destul de mulți oameni triști în orașul asta care stau și citesc cărți despre plictis și absurd, oameni întinși în pat privind în gol prin ecrane colorate de tablete și telefoane, oameni care se gândesc la alți oamnei triști într-o căutare tăcută și pasivă a unei apropieri idealiste de alți oameni triști, oameni privind în cești căutând vindecarea unei boli fictive ce-i macină precum sunt măcinate boabele de cafea.

 La un moment dat negarea nu mai e o soluție. La un moment dat nu-ți mai poți impune zâmbetul pe buze. Te retragi în colțul tău și aștepți ca totul să treacă. Încerci să ai discuții mărunte pe net cu oameni care s-ar putea să-ți simtă și înțeleagă stările. În fapt, cauți să empatizezi cu cineva, însă știi că nu ești construit să empatizezi pe net, doar ești om educat ce-a făcut biologie la școală și-a citit trei rânduri de analiză sociologică din plictiseală pe vreun site obscur. 

 Oamenii triști iubesc intens, ard intens. Până la urmă tristețea se măsoară în iubire. Alternanța chinului cu fericirea sunt evidente în oamenii care iubesc. Chinul iubirii nu irită, însă. E un alt fel de chin. Un chin ce te face să regreți incapacitatea omului de a respira sub apă. Iubirea te face să vrei să te arunci în ocean într-o cădere eternă prin ape călduțe. 

Tu cum te chinui?

link : Tales of Mere Existence

sursa foto: tumblr

Învățământul românesc

   Evaluarea Națională a fost un eșec pentru învățământul românesc. BAC-ul va fi la fel cel mai probabil. Nu am de gând, însă, să comentez prea mult asupra acestor chestiuni. Elevii de gimnaziu s-au plâns că nu știu ce înseamnă „empatie”, că poezia lui Minulescu era prea grea etc. Elevii de liceu s-au plâns că Eminescu e greu. La 15 ani Minulescu nu-i greu de înțeles și nici sensul cuvântului „empatie” nu-i un mister. La 18 ani, după 12 ani de școală-n România, Eminescu e floare la ureche. Asta dacă ai fost educat corespunzător. Educația românească e proastă. Asta e vizibil. Nimeni nu poate nega asta. Care este, însă, problema actualului sistem? 

 

 a)Unii spun că susținerea părinților nu este îndeajuns de puternică, că elevii sunt dezinteresați. Trebuie să accept că au dreptate. 

 

 DA, mulți copii și adolescenți români nu primesc niciun fel de sprijin sau încurajare academică din partea părinților, la rândul lor analfabeți, semianalfabeți sau agramați și DA această este o problemă și probabil una din cele mai greu de rezolvat probleme ale învățământului românesc.

 

 DA, elevii sunt dezinteresați și au tot dreptul să fie. Am cunoscut oameni care au spus „Da, îmi place să cunosc lucruri, îmi place să-mi îmbogățesc cultura generală, dar pur și simplu școală îmi taie tot elanul. Nu mă pot concentra la nimic.”

 

 b)Unii spun că de vină e programa, că e prea încărcată, că e multă materie de prisos. Cu asta nu  sunt de acord. Prea multă informație nu i-a stricat nimănui. În vremurile bune ale învățământului românesc, când acesta a dat naștere unor mari intelectuali, în vremea când România educa viitoare personalități, generația Criterion, în vremea aceea, programa era mult mai încărcată, volumul de muncă mult mai ridicat, și totuși, elevul învăța. De ce? Vom dscuta asta la punctul c). 

 

 c)Problemă învățământului românesc nu este existența internetului sau a facebook. Aș merge până la a spune că, pentru unii, mai puțin fericiți, internetul e singură sursă în privința dezvoltării unei culturi, ce-i drept precare.

 

 Ceea ce eu consider a fi marea problemă a învățământului românesc este lipsa unor cadre didactice bine pregătite, capabile. Prof. Dr. Bălăceanu-Stolnici spunea într-un interviu că în vremea sa „profesorii erau personalitati”. Majoritatea profesorilor de azi sunt un soi de reportofoane pornite în clase, fără niciun strop de avânt academic, fără niciun strop de cunoștiințe de psihologie, fără urmă de tact și pedagogie, mici molii mizerabile mâncând din bugetul unei instituții deficitare, ucigând avântul unei generații inteligente și capabile, viermi propagând tumora canceroasă ce roade viscerele viitorului nostru. 

 

 

 Cel puțin asta e părerea mea... după 11 ani...   

Scrisoare catre femei

Ieri am citit o scrisoare adesata bărbaților scrisă de Christina Hendricks, frumoasa roșcată plină de personalitate din Mad Men. Voi lasă link-ul către scrisoarea respectivă la finalul acestui articol. Azi, am recitit și m-am gândit să preiau modelul acelei scrisori și să înșir și eu câteva cuvinte pentru fetițe și femei. 

 

 Vă iubim trupul. Da, vă iubim trupul, iar ăsta nu e un secret pentru voi. Da, vă iubim picioarele, și mijlocul, și sânii, de toate mărimile și formele, și ochii mari și buzele și părul și vocea. Voi știți asta deja, și-atunci nu văd ce rost are să insist.

 Noi uităm. Uităm multe lucruri și nu e vina noastră. Așa suntem noi, uituci, și de-asta v-am ruga să nu vă supărați pe noi când uităm câte-o dată importantă sau ceva ce ne-ați spus acum mult timp. Nu suntem construiți să ținem minte toate astea. Nu înseamnă că nu vă dăm importantă. Când sunteți cu noi, sunteți tot ceea ce contează. Nu mă refer doar fizic. Când intrați în sufletul nostru de animale bipede, raționale, uituce, acaparați întregul nostru univers. De-asta uităm niște date. Restul de memorie rămas neatins de ființa voastră e ocupat cu treburile noastre de bărbați, ca finala Campionatului Mondial de Snooker.

 Dacă ieșim cu băieții, nu vă enervați și nu vă autoinvitati. Acela e un moment pur masculin în care un grup de oameni cu păr pe față și voce groasă se strâng să bea bere și să vorbească despre sport, mașini, jocuri și femei. Nu are niciun rost să fiți acolo. Nu vă mirați că vorbind despre femei, e perfect normal. Asta nu înseamnă că nu vă iubim sau că vrem altceva. E pur și simplu un subiect înrădăcinat în condiția noastră de bărbați încă de la începutul timpului. Când Avraam stătea la o cană de bere cu Isaac ( da, exista bere, era făcută din orz și se consideră că se numea sekhar ). 

 Nu ne vorbiți de rău prietenii. Poate nu sunt cei mai agreabili oameni din punctul vostru de vedere, dar sunt prietenii noștri, iar prietenia între masculi este ceva sacru, rezistând în condiții drastice, în deșert, pe mare sau în închisoare.

 Uneori bărbatul are nevoie să fie ascultat, are nevoie să vă vorbească. Nu așteaptă nici sfaturi, nici păreri. Doar vrea să vorbească. Alteori, are nevoie să fie lăsat în pace, să stea singur câteva ore. Respectați asta!

 Nu purtați pantaloni de sport dacă nu faceți sport, inbracati-vă un așa fel încât să va integrați în peisaj, nu veniți în rochie în sala de sport și nici nu veniți în jeanși la nuntă, nu purati grămezi de zorzoane și nu vă machiați excesiv. Poate nu va gândeați la asta, dar unii dintre noi observă.

 Nu purtați cizmele acelea cu talpă dreaptă care imită dantela. Arată groaznic. 

 Înjurați rar sau deloc. Nu va adresați între voi cu ,,Tu vacă!”, ,,Ce proastă ești!”, ,,Fată!”. E dizgrațios, nu demonstrează nimic bun și nimeni nu apreciază. Fiți femei, ladies!

Nu e greu să-i placi unui bărbat. Nu e greu să înțelegi un bărbat. Suntem ființe simple, gândim simplu.

link catre A Letter to Men: http://www.esquire.com/women/women-issue/christina-hendricks-sexy-0510

sursa photo: google...

Nașpa, frate!

Te trezești, te dai jos din pat și te îndrepți, cu spatele ca de sticlă, spre baie. În oglindă îți vezi ochii roșii și cearcănele adânci și-ți zici: ,, Nașpa, frate!”.

 Mergi în bucătărie, iei o felie de pâine și una de parizer, borcanul de muștar și te gândești la toate chestiile pe care le conțin produsele din fața ta și-ți zici: ,, Nașpa, frate!”. La radio auzi că PSD-u’ are cel mai mare număr de voturi la europarlamentare. Mănânci mai cu poftă otrava. ,,Nașpa, frate!”, îți zici.

 Mergi la școală sau la birou și-ți faci treaba, sau mimezi că o faci. Nimeni nu te bagă în seamă. Nu știi dacă e bine sau rău. Într-un fel ai vrea să simți că ești apreciat, că nu lucrezi degeaba. Însă, parcă tot mai bine e să rămâi invizibil, în zona ta de confort și să nu-ți bați prea tare capul. Oricum, ,, nașpa, frate!”

 Acasă, mănânci o ciorbă veche de trei zile și reîncălzită a patra oară. Nașpa, frate! Nu speli vasele, că ți-e lene și somn. Te pui să dormi, da’ visezi urât, cu șeful sau cu profesoara de franceză. Te-a dat afară de la muncă, sau ai rămas corigent, sau ai luat 2. Nu-ți pasă foarte tare, că la capitolul fericire tot acolo ești. Pântecul oricum nu e mulțumit. Te trezești și te doare capul și-ți zici: ,, Nașpa, frate!”. 

 Intri pe net să vezi ce mai e nou și găsești un articol despre cum au intrat niște partide extremiste in parlamentul european. Citești despre idioți cu tatuaje cu swastika și declarații identice cu unele de acum 80 de ani. Nașpa, frate! Te gândești că n-are cum să se întâmple cine știe ce și că oamenii au învățat ce-au avut de învățat. Oricum e cald și nu-ți arde de politică. Ai mers la vot și te-ai trezit că habar n-ai cu cine să votezi. Ai pus dezorientat ștampila pe buletin gândindu-te la Brătianu și la glorii interbelice. Ți-a părut apoi rău și te-ai gândit că trebuia să anulezi votul. N-ai ce face...

 Intri pe Youtube și-ți pui un playlist făcut de tine mai de mult. Vrei să te simți puțin funky. Te gândești că poate azi faci și niște abdomene. Asculți și-ncerci să te simți okay, dar nu ți-a căzut bine ciorba. Ai un gust aiurea în gură de la clorul din apa de robinet. Nașpa, frate! Playlist-ul e în general sec, piese trap la care ai dat like mai mult pentru videoclip. Se-aude la un moment dat o piesă rătăcită a lui Tom Waits. O asculți, că ți-e jenă s-o schimbi. Ți-aduci aminte că te-a părăsit iubita și că ești singur. Te gândești la ea și la cât de mișto era timp de încă vreo două piese după care intri pe facebook. Ai vorbi și tu cu cineva, că doar ești homo politikon, da’ ți se pare aiurea să începi o conversație. Nu vrei să deranjezi pe nimeni. Te gândești să te joci ceva, dar n-ai nevoie de o nereușită în plus și ești conștient că ești cam loser la jocuri, aș aca renunți la idee. Nașpa, frate! Te-ai uita la serial, da’ n-a apărut episod. Nașpa, frate! 

 Te pui să dormi. N-ai altceva mai bun de făcut. Citești niște bancuri pe telefon, dar nu râzi, că le știi deja, sau că nu le înțelegi.

 Nașpa, frate! 

sure photo: tumblr.com

Zile

Sunt zile în care soarele strălucește egal, de dincolo de cerul perfect albastru, peste câmpuri și orașe, zile în care oamenii lenevesc și trupurile transpiră,  zile în care lumea se transformă într-o utopie hedonistă de care făptura se agăță, conștient sau nu, căci în zilele acestea sufletul nu simte nicio durere, nimic nu apasă tâmplele, ochii văd clar și luminos, iar ființele se împerechează, în paturi mari sau mici, în biblioteci, în aer, în cuiburi, în ape, pe ape sau lângă ape. Pământul se umple de un miros dulce de mamifer fericit. 

Sunt zile în care cerul, deși gri, este întâmpinat ca o binecuvântare, zile în care ploi calde răcoresc pământul obosit, zile în care se bea cafea și se ascultă jazz, zile în care oamenii se retrag în camere calde, ori în baruri cu ferestre mari, ori pe terase ferite de vânt, în care făpturile pământului adorm leneșe, peste tot, în ape, pe ape sau lângă ape, la umbra copacilor, ori în scorburi mari și încăpătoare, în poduri de case vechi ce adăpostesc cărți și mai vechi cu pagini roase și litere șterse. Pământul miroase a plante vii, verzi.

 În cele din urmă, sunt zile, și mai ales nopți, în care, fie că plouă sau nu, sufletele se retrag în ele însele, izolându-se, ascunzându-se de restul lumii, ferindu-se de toți și de toate, în care se respiră greu, nopți fără somn în care ființele-și contemplă tragedia, zile în care frustrările și angoasele răsar din adâncimile gândirii umane, universal pesimiste, făcând inimile să tresară, să vibreze, să se miscoreze treptat până la dimensiunile unei păstăi chircite. 

sursa photo: tumblr.com

IN VARIETATE CONCORDIA

Tot târgul vorbește despre persoana care a câștigat Eurovizionul. Prin urmare, de ce să nu vorbesc și eu. ,,Huoooo!”, „Jos homosexualii!!!”, „Nu-i posibil așa ceva!”, „Unde vom ajunge în ritmul asta?”, „Perversiuni!!!” Cam asta se aude pe net... și e trist că asta se aude! 

 Omul a cântat bine și și-a susținut cauza. Lăudabil!

 Dacă a câștigat politic care e problema? E semn bun, lumea înțelege probabil, în sfârșit, că homosexualitatea e ceva normal. Nu toată lumea. Bineînțeles că se găsesc vuvuzele bigote și cârnați neo-fascisto-naziști care să zierbe împotriva homosexualilor și bineînțeles că tot internetul e plin de dejecțiile lor ( bineînțeles că li se ridică la un porn cu lesbiene, bineînțeles că merge-o labă la un girl on girl, da’: „huooo, homosexualii!!” ). 

 Problema e de fapt alta: limita. Unii nu pot înțelege că dacă religia sau ideologia lor nu acceptă ceva ca fiind drept și normal, nu e neapărat ca societatea să aibă aceeași părere. Nu ești gay? Foarte bine! Ești gay? Foarte bine! Ești bărbat și vrei să te căsătorești cu o femeie? Foarte bine! Ești bărbat și vrei să te căsătorești cu alt bărbat ca în caz de divorț să puteți împărți bunurile legal, la fel ca ceilalți cetățeni ai statului (stat care se presupune laic, democratic și al tuturor cetățenilor) ? Foarte bine! Ești heterosexual și crezi că din cauza asta trebuie să ai alte drepturi decât concetățenii tăi gay? ( pentru că în fața statului e neapărat să conteze unde o bagi tu). Nu e așa bine! De ce? Cred că trebuia să înțelegi deja. 

 Știți de ce exsta parada gay? Știți de ce Conchita Wurst? Pentru că oamenii aceia, care sunt oameni și care s-au născut gay, în ciuda a orice altceva crezi tu (you little bigot!), își cer drepturile cetățenești, își cer egalitatea.

De ce îi susține U.E. ? „Liberté, Egalité, Fraternité”

                                                                 

In varietate concordia!

sursa photo: tumblr.com

Despre efectul femeii frumoase asupra minții bărbătești (1)

      Nu mi-am propus niciodată să scriu despre femeie pe blogul acesta, dar iată că, prin cine știe ce proces mintal, am ajuns să scriu dinnou despre ființa care pare să guverneze universul emoțional al lumii. Probabil ați observat acel „(1)” și vă gândiți că vor mai apărea și alte articole despre efectul femeii asupra minții bărbătești. Nu promit, da' poate scriu. 

     

      De ce ,,efectul femeii frumoase”? Pentru că zilele trecute mă aflam într-un autocar supraîncălzit, în care aerul părea să fie tot mai prețios și care oprea cam odată la trei ore. Acest autocar de culoarea cuprului coclit trecea pe frumoasele autostrăzi ale plicticoasei câmpii a Ungariei cu destinația România. 

     După câteva ore de drum, motorul s-a oprit într-o benzinarie. Ne-am coborât, pasageri și șoferi, și-am intrat în benzinărie să înfulecam un șnițel sau un sandwich sau să înghițim un espresso jalnic așa cum sunt toate espressourile „cu un leu de la aparat”.

     Așadar, cu șnitelul în mână, obosit și cu mintea goală, m-am intreptat cu pași marunți de om ce a trudit toată ziua la câmp spre casa de marcat. Mi-am ridicat ochii din pământ și am privit-o pe casieriță. Avea ochi verzi și păr șaten. Avea trupul subțire și pielea albă. Avea o cămașă verde cu inscripția „Shell” și degete lungi cu unghii roșii. Mi s-a adresat în maghiară. I-am răspuns în engleză și i-am plătit. Nu părea că m-a înțeles, dar mi-a zâmbit și mi-a spus încă ceva în maghiară. M-am așezat la o masă lângă geam, singur. Am privit-o în timp ce mâncam. Felul în care le vorbea clienților, felul în care lua banii și oferea chitanță purta ceva din grația balerinelor. Sau poate doar mi se părea mie.

     După câteva minute m-am întors în autocar. Motorul a făcut un zgomot puternic și mașina a demarat, iar zgomotul s-a stins treptat. Am rămas înțepenit în scaunul meu, privind pe fereastră la întinderea nesfârșită de pământ ce parcă-mi înțelegea plictisul și lehamitea. Am început apoi să mă gândesc la ea, la femeia frumoasă ce lucra zi de zi, neștiută de nimeni, în acel loc izolat, la femeia frumoasă pe care n-o voi mai vedea-o niciodată și pe care o voi uita probabil peste puțin timp. M-am imaginat blocat în acel loc într-o zi ploioasă lângă femeia aceea frumoasă, stând la aceeași masă de lângă geam, cu ea, privind furtuna de afară. Nicio mașină n-ar fi oprit, iar noi am fi rămas singurii locuitori ai acelei pustietăți. Ea nu-mi vorbea limba și nici eu pe-a ei. Ne-am fi înțeles cumva și zilele ar fi trecut peste noi fără să le simțim. Ne-am fi hrănit cu șnițele și bomboane Mozart și am fi băut tot vinul din benzinărie.

      Vreo trei sferturi de oră am rămas blocat în acel vis absurd. Acesta e efectul femeii frumoase asupra minții bărbătești.  

susa photo: tumblr.com

(yep, Stoya)

Despre femei frumoase, ploaie și motani

 E primăvară. Primăvara plouă, iar ploaia e un subiect. Primăvara oamenii discută despre ploaie. Primăvara facebook-ul se umple de poze cu cești de cafea, cărți și ferestre cu stropi de ploaie. Acest cliché a devenit un vestitor al primăverii, alături de mugurii copacilor, cântecul păsărelelor și campionatul ăla de fotbal ( am uitat cum se numește că nu mă uit la fotbal ). De ce scriu un articol despre asta? Pentru că-i un cliché frumos. 


 Ploaia te duce cu gândul departe, stimulându-ți cumva creierul și imaginația. Indiferent că ești pe stradă și te-a prins fără umbrelă sau că stai tolănit undeva și privești afară, ploaia e frumoasă, și o iubești și ea te iubește înapoi. E parcă singurul fenomen al naturii de care te simți conectat, cu care poți parcă să legi o legătură strânsă, intimă chiar. Când plouă ceaiul e puțin mai mult decât ceai, cafeaua mai mult decât cafea, cartea mai savuroasă, literele par să se unească cu stropii ce alunecă limpezi pe sticla geamului ușor întredeschis. 


Când plouă visez la pereți de sticlă, gigantici, la camere goale, la un pat mare și alb cu o femeie frumoasă purtându-mi cămașa, dormitând în liniștea păcătoasă a ploii, și-a orașului și a trompetei aurii în depărtare. Visez motani torcând leneși la fereastră, urmărind taxiuri triste ce-i poartă, zi de zi, prin ploaia primăverii, pe filosofii străzii.  

  
 Tu la ce visezi când plouă? 

Poemul leoaică

 Am privit femeia cea albă,

 femeia cu dungi roșiatice crescute în carne,

 cu trupul tatuat de goligiunea ascunsă sub perne și cearșafuri

 de cașmir,

 întinzându-și membrele infinite până departe,

 peste orizont.

Am îngenuncheat în fața femeii leoaice,

 mamă născătoare a tuturor felinelor lumii,

 toate blânde cu gheare ascuntite și colți de fildeș

 și ochi de jad verzui strălucind în lumina gândurilor mele triste

 ce dansau peste liniile fine

 ale picioarelor ei

 pe care le-am sărutat de mult,

 lângă piramide,

 când timpul nostru își vărsa ultimele grăunțe de nisip

 fierbinte, 

 arzător precum cafelele beduinilor. 

sursa photo: tumblr.com

Din preamultul tău

 
 Din premultul tău s-au ridicat buruieni ce mi-au acoperit vederea.
 Din premultul tău s-a ridicat zidul de rigips
 pe care, l-am penetrat isteric,
 cu ochii innecati în sânge,
 cu spatele încovoiat,
 cu gustul de lămâie verde rămas pe limbă,
 și cu mâna încleștată pe ciocanul
 ridicat din preapuținul meu.

 Loveam bucățile împrăștiate de podeaua de fier
 până când deveneau praf,
 alb și imaculat,
 ca și praful de os frecat cu pila de unghii.

 Bolnav,
 mi-am imaginat bucățile de rigips în forme de os
 alb, cranian,
 și nu ți-am atins fruntea
 decât cu buzele.

sursa photo: tumblr.com

Despre ce-și doresc femeile și care-i treaba cu feminismul

Zielele astea mi-am... ocupat vremea citind niște articole foarte roz pe niște bloguri și mai roz. Articolele astea vorbeau despre femei, bărbați, bărbatul ideal și de ce nu înțeleg bărbații femeia. Tot zilele astea am dat peste un interviu (din păcate nu mai țin minte nici cu cine nici cum am dat de el) cu un domn foarte agreabil ce în câteva vorbe reușea să arate că, totuși, bărbatul poate înțelege femeia.  Dacă-l găsesc îl postez.

                     Despre faptul că bărbatul este incapabil să înțeleagă femeia se vorbește  de foarte mult timp. N-o să intrăm acum în contexte istorice, n-o să-i scuipăm nici pe marii misogini ai istoriei nici pe marile feministe ca Simone de Beauvoir (care între noi fie vorba i-ar fi înghițit orice lui Sartre; no pun intended) sau Sylvia von Harden care în toată răceala ei s-a înmuiat la primul compliment inspirat al lui von Dix. Până la urmă feminismul e doar o formă de misoginism ipocrit. Nu mă înțelegeți greșit. Sunt un mare fan al femeii. Cum ai putea să nu fi, când îi vezi picioarele subțiri și lungi, drepte și fără păr, corpul plăpând, ochii mari, buzele cărnoase și vocea suavă, cumva ca trompetă lui Baker... cum? (soția lui Shrek va avea o cria existențială dacă citește fraza asta). 

                    În prmul rând trebuie să clarificăm un lucru. Nu poți înțelege ce-și doresc femeile pentru că nu toate vor aceleași lucruri. Femeia nu e o mașină fabricată în serie care vine cu instrucțiuni secrete de folosire. Fiecare femeie e diferită, fiecare femeie  are idei, dorințe și plăceri diferite de ale celorlalte. Nu există o rețetă secretă și universal valabilă. Bineînțeles că există câteva linii de bază, mai mult sau mai puțin universale, ca fidelitatea, răbdarea, siguranța și capacitatea de a nu o întrerupe când se deschide în fața ta, de a o asculta și de a putea să o faci să se simtă ceva mai bine după o discuție cu tine. Nu-i așa greu! Ascultă ce-ți zice, observă, analizează și totul iese bine. Înțelege-i particularitățile. Caută să vezi nu ce o aseamănă cu celelalte ci ce o distinge de celelalte. Până la urmă de-asta e ea lângă tine și nu alta. 

                    Femeia și bărbatul n-au fost, nu sunt și nu vor fi egali. Femeia e firavă, are nevoie de sprijin și caută înțelegere ( și pentru că oricât de prietene, tot există o urmă de ură reciprocă între femei, înțelegerea e cel mai adesea găsită în persoana unui bărbat. Femeia e temperamentală, uită greu și iartă și mai greu, greșește rar, dar grav, calculează , însă, foarte bine fiecare chestiune și gândește înainte să ia o decizie. Babartul... e ceva mai calm, copil, uită repede și iartă ușor, greșește des, în general nu foarte grav, ia decizii pe moment și nu-și calculează bine mișcările decât în șah, table sau poker. Dacă stăm se ne privim unii pe alții ajungem la concluzia că ne completăm neajunsurile. 

 

 Hai să sfârșim războiul!  

sursa photo: tumblr.com

Prințeso

 Dimineață m-am trezit

 devreme,

 cumva prea devreme

 și prea fără vreun rost.

 

 M-am ridicat din pat

 și patul a scârțâit

 cumva ca un oftat,

 bucuros că l-am eliberat

 de greutatea mea,

 de somnul meu dur,

 de pielea mea fierbinte,

 de scula ce-l împunge noapte de noapte,

 obiectul a căpătat orgasm.

 

 Am dat drumul la muzică,

 mi-am mâncat omleta

 și m-am gândit la tine

 cumva albă, adormită,

 prințeso,

 în patul tău de-acasă de la tine

 și-n capul tău,

 baby,

 vedeam plutind culorile

 și luminile, sunetele,

 ce pun lumile noastre,

 îmbolnăvindu-ne,

 atât de puternic în contrast. 

sursa photo: tumblr.com

Articol cu gospodine

Așa cred să se-ntâmplă mereu. Sunt agitat zilele astea, oscilez între o stare și alta, între stări, milioane de stări ce puleaza în mine, agitându-se și agitându-mă, ducându-mă departe de ceea ce eram cu atât de puțin timp în urmă, amețindu-mă, adâncindu-mă în mine însumi, în lipsa a tot ceea ce a fost. Mă-ntreb ce va mai urma. 

 Deocamdată doar stau, șed,  îmbrăcat cu maieul alb ce nu-i plăcea ei deloc și pantalonii pe care nu i-a văzut numai o singură data acum multe luni într-o garsonieră cochetă în care eu eram străin și ea gazdă și mă simțeam atacat de prea mult alb și de prea multă ordine, ordine ce intra în conflict cu mine, cu sufletul meu mereu dezordonat, mereu șifonat, în care stau aruncate parcă toate simțămintele mele de până acum, atârnate pe o sfoară verde ca rufele proaspăt spălate din care se scurge apa înfiltrându-se în pământ, vara, când gospodinele tac și gândurile fierb. Mă bucur că pot să stau să visez la gospodinele acelea și la tinerețile lor, mai apoi să visez toate femeile pe care le cunosc, să mi le imaginez îmbătrânite, cu câteva kilograme în plus, triste, așezate la casele lor cu familiile lor, având grijă de copii lor din care vor naște alte și alte gospodine până când din om nu va mai naște om ci supraom, iar supraomul nu va fi gospodină căci gospodina înseamnă tristețe și plictis. Uneori mă gândesc că sunt prea dur. La urma urmei, ce vina au gospodinele că sunt gospodine? În unele cercuri a fi ,,gospodina” e ceva extraordinar, ca un fel de titlu nobiliar, ca o baiaie pe umăr primită de la Băsescu în 2005 când încă era popular. Nu vreau să fiu misogin și nici să jignesc neamul gospodinelor, această gintă străveche fără de care probabil viața omului pe Terra n-ar fi fost posibilă. Dacă stăm să ne gândim, gospodinele sunt un pas important în trecerea de la maimuță la supraom. Îmi dau seama că nu sunt dur tot timpul ci doar așa, când mă apucă, când sunt eu frustrat de ceva și am nevoie să văd că și alții o duc rău, că și alții sunt complet lipsiți de importantă, că și viețile celorlalți sunt perfect irelevante, și probabil tocmai de-asta am deviat atât de mult de la ceea ce gândisem că va ieși din scrierea asta, pentru că nu mi-am propus să scriu despre gospodine.

  

Și oricum cine sunt eu să comentez? De parcă eu, în calitatea mea de om singur, mic și trist ce n-are altceva mai mult de făcut noptea, când toată lumea doarme, decât să-l asculte pe Tom Waits și să-și plângă singur de milă într-un articol pe un blog pe care și l-a făcut pentru că are impresia că oamenii ar putea fi interesanți de scrierile lui minuscule. Adică, am eu momentele mele de awesomeness în care eman prin toți porii liniște interioară, pace și autosuficiență mai ceva decât un călugăr tibetan după șapte ani de tăcere, șase de meditație și patruzeci de fumat hașiș, dar, ca tot omu’ , mi se-ntâmplă și mie să am zile proaste, săptămâni și ore de culoarea cerului într-un sistem solar absurd în care nu există soare. În zile ca aceasta se-ntâmplă să mă iau de gospodine, de Neti Sandu, Bunica Urania și toți care mai prezintă Zodiacul la televizor, de telenoveliste, Cancan, fanii lui Bianca ș.a.m.d. Mă iau de chestiunile aceastea evident stupide, atât de stupide încât ar trebui să lipsească complet de pe blogul ăsta pe care vreau să-l păstrez totuși blog pseudointelectual cu opinii pertinente despre subiecte serioase, poezii, benzi desenate desenate prost și reclame la propria-mi persoană. Nu lipsesc însă pentru că mă ajută să ajung, într-un final fericit, să-mi exprim punctul de vedere. Bineînțeles că, după cum mi-e obiceiul, complic lucrurile, deschid sute de paranteze, plictisesc omul care mă ascultă sau îmi citește scrierile ( dacă ai ajuns până aici, felicitări, sper să-ți meargă bine în viață, și probabil îți va merge pentru că răbdarea e de aur, sau e o virtute, sau așa ceva, și din moment ce ai ajuns până aici înseamnă că ești un om răbdător. Oricum, nu abandona, mai e puțin.) și formez fraze imense pe care trebuie să le citești de două ori că să-ți dai seama de unde pornesc și unde ajung. Ideea era următoarea, când sunt trist și frustrat ajung să judec tot ce-mi pare absurd de irelevant și-n general îmi trece supărarea, cel puțin parțial. Deci, dacă sunt rău, de fapt nu-s rău, sunt doar supărat.

 

 Pa!