Despre femei frumoase, ploaie și motani

 E primăvară. Primăvara plouă, iar ploaia e un subiect. Primăvara oamenii discută despre ploaie. Primăvara facebook-ul se umple de poze cu cești de cafea, cărți și ferestre cu stropi de ploaie. Acest cliché a devenit un vestitor al primăverii, alături de mugurii copacilor, cântecul păsărelelor și campionatul ăla de fotbal ( am uitat cum se numește că nu mă uit la fotbal ). De ce scriu un articol despre asta? Pentru că-i un cliché frumos. 


 Ploaia te duce cu gândul departe, stimulându-ți cumva creierul și imaginația. Indiferent că ești pe stradă și te-a prins fără umbrelă sau că stai tolănit undeva și privești afară, ploaia e frumoasă, și o iubești și ea te iubește înapoi. E parcă singurul fenomen al naturii de care te simți conectat, cu care poți parcă să legi o legătură strânsă, intimă chiar. Când plouă ceaiul e puțin mai mult decât ceai, cafeaua mai mult decât cafea, cartea mai savuroasă, literele par să se unească cu stropii ce alunecă limpezi pe sticla geamului ușor întredeschis. 


Când plouă visez la pereți de sticlă, gigantici, la camere goale, la un pat mare și alb cu o femeie frumoasă purtându-mi cămașa, dormitând în liniștea păcătoasă a ploii, și-a orașului și a trompetei aurii în depărtare. Visez motani torcând leneși la fereastră, urmărind taxiuri triste ce-i poartă, zi de zi, prin ploaia primăverii, pe filosofii străzii.  

  
 Tu la ce visezi când plouă?