Așa cred să se-ntâmplă mereu. Sunt
agitat zilele astea, oscilez între o stare și alta, între stări, milioane de
stări ce puleaza în mine, agitându-se și agitându-mă, ducându-mă departe de
ceea ce eram cu atât de puțin timp în urmă, amețindu-mă, adâncindu-mă în mine
însumi, în lipsa a tot ceea ce a fost. Mă-ntreb ce va mai urma.
Deocamdată doar stau, șed, îmbrăcat cu maieul alb ce nu-i plăcea ei deloc
și pantalonii pe care nu i-a văzut numai o singură data acum multe luni într-o
garsonieră cochetă în care eu eram străin și ea gazdă și mă simțeam atacat de
prea mult alb și de prea multă ordine, ordine ce intra în conflict cu mine, cu
sufletul meu mereu dezordonat, mereu șifonat, în care stau aruncate parcă toate
simțămintele mele de până acum, atârnate pe o sfoară verde ca rufele proaspăt
spălate din care se scurge apa înfiltrându-se în pământ, vara, când gospodinele
tac și gândurile fierb. Mă bucur că pot să stau să visez la gospodinele acelea
și la tinerețile lor, mai apoi să visez toate femeile pe care le cunosc, să mi
le imaginez îmbătrânite, cu câteva kilograme în plus, triste, așezate la casele
lor cu familiile lor, având grijă de copii lor din care vor naște alte și alte
gospodine până când din om nu va mai naște om ci supraom, iar supraomul nu va
fi gospodină căci gospodina înseamnă tristețe și plictis. Uneori mă gândesc că
sunt prea dur. La urma urmei, ce vina au gospodinele că sunt gospodine? În
unele cercuri a fi ,,gospodina” e ceva extraordinar, ca un fel de titlu
nobiliar, ca o baiaie pe umăr primită de la Băsescu în 2005 când încă era
popular. Nu vreau să fiu misogin și nici să jignesc neamul gospodinelor,
această gintă străveche fără de care probabil viața omului pe Terra n-ar fi
fost posibilă. Dacă stăm să ne gândim, gospodinele sunt un pas important în
trecerea de la maimuță la supraom. Îmi dau seama că nu sunt dur tot timpul ci
doar așa, când mă apucă, când sunt eu frustrat de ceva și am nevoie să văd că
și alții o duc rău, că și alții sunt complet lipsiți de importantă, că și
viețile celorlalți sunt perfect irelevante, și probabil tocmai de-asta am
deviat atât de mult de la ceea ce gândisem că va ieși din scrierea asta, pentru
că nu mi-am propus să scriu despre gospodine.
Și oricum cine sunt eu să comentez? De parcă eu, în calitatea mea de om
singur, mic și trist ce n-are altceva mai mult de făcut noptea, când toată
lumea doarme, decât să-l asculte pe Tom Waits și să-și plângă singur de milă
într-un articol pe un blog pe care și l-a făcut pentru că are impresia că
oamenii ar putea fi interesanți de scrierile lui minuscule. Adică, am eu
momentele mele de awesomeness în care eman prin toți porii liniște interioară,
pace și autosuficiență mai ceva decât un călugăr tibetan după șapte ani de
tăcere, șase de meditație și patruzeci de fumat hașiș, dar, ca tot omu’ , mi se-ntâmplă și mie să am zile proaste, săptămâni și ore de
culoarea cerului într-un sistem solar absurd în care nu există soare. În
zile ca aceasta se-ntâmplă să mă iau de gospodine, de Neti Sandu, Bunica Urania
și toți care mai prezintă Zodiacul la televizor, de telenoveliste, Cancan,
fanii lui Bianca ș.a.m.d. Mă iau de chestiunile aceastea evident stupide, atât
de stupide încât ar trebui să lipsească complet de pe blogul ăsta pe care vreau
să-l păstrez totuși blog pseudointelectual cu opinii pertinente despre subiecte
serioase, poezii, benzi desenate desenate prost și reclame la propria-mi
persoană. Nu lipsesc însă pentru că mă ajută să ajung, într-un final fericit,
să-mi exprim punctul de vedere. Bineînțeles că, după cum mi-e obiceiul, complic
lucrurile, deschid sute de paranteze, plictisesc omul care mă ascultă sau îmi
citește scrierile ( dacă ai ajuns până aici, felicitări, sper să-ți meargă bine
în viață, și probabil îți va merge pentru că răbdarea e de aur, sau e o virtute,
sau așa ceva, și din moment ce ai ajuns până aici înseamnă că ești un om
răbdător. Oricum, nu abandona, mai e puțin.) și formez fraze imense pe care
trebuie să le citești de două ori că să-ți dai seama de unde pornesc și unde
ajung. Ideea era următoarea, când sunt trist și frustrat ajung să judec tot
ce-mi pare absurd de irelevant și-n general îmi trece supărarea, cel puțin
parțial. Deci, dacă sunt rău, de fapt nu-s rău, sunt doar supărat.
Pa!
