Ice bucket challenge

 Chestiunea sună în modul următor: pe planetă mor niște oameni mulți și din cauza asta tu trebuie ori să donezi 100 de dolari pentru o organizație caritabila sau să-ți arunci în cap o găleată cu apă înghețată.

 Trecând peste faptul că turnatul apei în cap n-are nicio legătură cu caritatea, că majoritatea celor prinși de acest trend nu donează nici 2 lei pentru ca oamenii ăia să nu mai moară, sunt convins că muribunzii ăia, dacă știu că în lumea noastră presupus civilizată semenii lor își aruncă cu apă-n cap, privesc trendul ca pe ceva jignitor. Așa și este, un trend jignitor. De ce? Pentru că dincolo de ridicol, trendul este imoral. Cum poți să pui în aceeași frază moartea unor oameni și hazul ăsta penibil și generalizat?

 Puteți spune cât vreți că ,,Așa se atrage atenția asupra faptului că mor niște oameni!”. Se atrage pă dracu'€™! Toți știm că mor oameni de foame și sete, de SIDA, de Ebola, și de mai știu eu ce. Toți știm lucrurile astea și din când în când tresare în fiecare din noi, când ceva ne amintește de chestiunile astea, un sentiment de tristețe și încolțește, printre problemele noastre, infinit mai mărunte, ideea că trebuie să facem ceva. Soluția, însă, nu este de a ne turna apă-n cap și a chicoti după în timp ce dăm un share pe facebook la poze cu copii subnutriți. E cel puțin jignitor la adresa acelor oameni și a memoriei lor. Caritatea impune o oarecare sobrietate din punctul meu de vedere.

 Cred c-am zis destul.


 

Propaganda

În romanul „Contact” Carl Sagan scria, printr-o replică unui om de știință sovietic, „I am free to listen to the propaganda of all nations.”. Despre asta vreau să vorbesc acum: propaganda. Voi vorbi despre propaganda modernă și contemporană, despre propaganda nazistă, comunistă și despre cea a lumii noastre democrate, fără a mă referi prea mult la evoluția propagandei în istorie, deși ar părea necesar să nu încep cu sfârșitul. Propaganda a fost unul din cele mai importante instrumente ale stabilizării puterii încă din vremea antichității, de la Darius al Persiei și chiar înainte de acesta. 

 Propaganda a fost mereu stans legată de artă, arta având fascinanta capacitate de a atinge gândirea umană, de a o influența profund și mai ales de a convinge. De la basoreliefuri reprezentandul pe Darius arcaș persan, mozaicuri slăvindu-l pe tânărul Alexandru,  monede purtând chipul conducătorului, statui ale lui Augustus divin sculptate după metoda grecească, portrete glorificând personaje ca Elisabeta I sau Louis XIV, la imagini ale lui Hitler privind impunător la șirul nesfârșit de soldați mărșăluind spre victorie, și poezii închinate lui Stalin, metodele de propagandă au fost extrem de diverse și inventive, disecând adânc în psihologia umană. 

 Propaganda nazistă a fost extrem de eficientă, convertind rapid un număr enorm de oameni la o ideologie inumană, bazată pe ură, violență, idealism și genocid. Eficiența propagandei poate fi observată și azi, când, din nefericire, ideile demente ale nazismului, ating, prin filme și imagini propagandistice, mințile multora. Neo-nazismul nu este decât o tristă prelungire a nezismului, o umbră a grupului de criminali ce a condus Germania din ’33 până în ’45, o pată neagră pe chipul omenirii. Existența acestei mișcări este datorată eficienței propagandei naziste, demonstrând capacitatea acesteia de a străbate decenii și secole, în ciuda monstruozitatii ideilor pe care le promovează.

Spre deosebire de propaganda nazistă, cea comunistă are un caracter patetic. Poeziile închinate unor conducători ca Stalin, Mao, Ceaușescu etc., filmele propagandistice comuniste prezentând o falsă imagine a vieții cotidiene, imnurile și manifestațiile de stradă au un caracter ridicol, fapt ce mă face să mă îndoiesc de eficiența acestui tip de propagandă. Dacă în cazul impunerii nazismului propaganda a jucat un fol fruntaș, în cazul comunismului, cred eu, represiunea a avut rolul principal, propaganda, din cauza penibilismului ei, nu a putut juca un rol atât de important. Atinși de propaganda comunistă au fost cei mulți și needucați, cei marginaizati și incapabili de a se integra. Intelectualii atinși de ideile marxism-leninismului și-au pierdut rapid încrederea în acestea și în felul în care sunt aplicate acestea, ajungând mai apoi primii critici ai ideologiei. (vezi „Zeitgeist”, Humanitas, 2012 ). 

 Trebuie să fiu de acord cu Churchill care spunea că, deși prost, democrația este cel mai bun sistem politic inventat de om. Democrația permite exercitatea dreptului la liberă exprimare. Pluralismul politic îi oferă cetățeanului dreptul de a adera la un partid politic, la ideologia partidului. Partidul își promovează propria propagandă, paralel cu alte partide, încercând să convingă cetățeanul că programul politic al partidului este superior altora. Asta este frumusețea democrației, cursa pentru voturi, libertatea de gândire și exprimare, libertatea de protest împotriva puterii și posibilitatea oricărui cetățean de a încerca să ia parte la conducerea statului. 

 Închei acest articol aici. S-ar putea să apăra și o continuare. 

gând

 Nu am chef de nimic parcă. Gândul funcționează lent, letargic. Până și tu ești, parcă, departe, în ciuda materiei ce îmi contrazice senzațiile, la fel și felul tău de a exista în mine. Ești un fel de presentia aeterna, o perpetuă stare ce oscilează între sublin și agonie.

Te vreau în brațele mele, să fim doar noi, simpli, într-o îmbrățișare caldă. Să fim o statuie sculptată în calcar marin. Aș nagiva lângă ține, pe un vaporaș mic, cu motor silențios, provizii de vin și tutun cubanez, trabucuri groase rulate pe genunchi mulatri. Ni s-ar rupe plămânii de vânt salin.

 Nicio sirenă n-ar cânta mai frumos decât liniștea ta dormind lângă mine. M-aș lupta cu Poseidon pentru tine și i-aș rupe tridentul și faima de zeu și de ciudă s-ar ascunde de noi. Am îmblânzi rechini și-ar îngenunchea pentru ține, armata ta de bestii blânde.

Peștele piatră

Stau pe întuneric

Stau așa, cu geamul larg,

și mor de cald și de greieri.

Îmi admir venele în lumina,

umflate și vii,

pline de viață, pline de mine,

ca un fel de oftat netrist,

oftat neutru,

suspendat undeva între somn și lumina vegherii,

privegherii.

Lumile de umbre și răcori nomade

se-adună toate, de-a valma,

în turnul meu de fildeș verzui dimineața.

pe întuneric

ascult femele degreier cu harfe vezi

e cald și încetinit

ritmul lucrurilor

O sahară cu ceasuri de lut nears,

retopit în nisip

sticlă

și grâu.

Despre imagine

Hai să vorbim despre imagine!

Imaginea este importantă pentru că pare strâns legată de reputație, dacă nu este chiar sinonimă acesteia. Fiecare din noi încercăm să ne creăm, menținem și să dezvoltăm o imagine impecabilă.

Am observat două linii majore ce par să preocupe tot mai mult populația: hainele și fizicul.

Oamenii cumpără hainele pe care le văd pe net și mai apoi în mall, plătesc sume relativ mari pe bucăți de pânză, la un raport discutabil calitate-preț. Nu asta este, însă, problema. Problemă este că omul nu cumpără neapărat pentru că-i place, ci pentru că a văzut asta pe net, pentru că pe etichetă este înscris numele unei mărci mai mult sau mai puțin celebre, pentru că toți poartă asta. Cum altfel ai putea da 300 de lei pe o pereche de teniși din cauciuc și pânză?  Gustul nu trebuie să devină ceva colectiv.

Tot mai mulți oameni merg la sală. Ceva foarte sănătos. O lume plină de gladiatori și zâne grațioase este o lume mai bună decât una plină de obezi innecati în propria osânză.

„Si care-i baiu’?”

Lumea arată frumos. Lumea e plăcută ochiului. Imaginea individului este superbă. Omul contemporan e bine îmbrăcat, bine parfumat, are un trup de atlet. Problema este că la majoritatea oamenilor totul se oprește aici, că toată această imagine se năruie în momentul în care a omul deschis gura, în momentul în care i-ai citit descrierile pozelor de pe Facebook, momentul în care intră pe chat și scrie, etc.

Ignoranța nu este sexy. Țâța nu bate encefalul. Bicepsu’ nici atât.  

sursa: undeva pe google

Tu cum te chinui?

E duminică după-amiază, mă doare glezna și sunt iritat.

 De vreo oră mă uit la Tales of Mere Existence ( link la final ). Nu știu exact de ce sunt iritat, însă iritarea asta mă face să mă gândesc de ce devin uneori iritat, ce mă face să devin uneori tristă aparent fără motiv. Mă gândesc dacă și alți oameni devin uneori triști fără niciun motiv. De ce devin oamenii triști și iritați fără motiv. Ziua asta s-ar putea numi superbă, e soare, nori puțini și albi pe cer, temperatura e destul de okay. Sunt sigur că sunt o grămadă de oamnei în orașul asta care se distrează foarte bine acum și nu înțeleg ce mă oprește să ies și să mă distrez și eu, înafară de glezna umflată. În același timp îmi dau seama că sunt destul de mulți oameni triști în orașul asta care stau și citesc cărți despre plictis și absurd, oameni întinși în pat privind în gol prin ecrane colorate de tablete și telefoane, oameni care se gândesc la alți oamnei triști într-o căutare tăcută și pasivă a unei apropieri idealiste de alți oameni triști, oameni privind în cești căutând vindecarea unei boli fictive ce-i macină precum sunt măcinate boabele de cafea.

 La un moment dat negarea nu mai e o soluție. La un moment dat nu-ți mai poți impune zâmbetul pe buze. Te retragi în colțul tău și aștepți ca totul să treacă. Încerci să ai discuții mărunte pe net cu oameni care s-ar putea să-ți simtă și înțeleagă stările. În fapt, cauți să empatizezi cu cineva, însă știi că nu ești construit să empatizezi pe net, doar ești om educat ce-a făcut biologie la școală și-a citit trei rânduri de analiză sociologică din plictiseală pe vreun site obscur. 

 Oamenii triști iubesc intens, ard intens. Până la urmă tristețea se măsoară în iubire. Alternanța chinului cu fericirea sunt evidente în oamenii care iubesc. Chinul iubirii nu irită, însă. E un alt fel de chin. Un chin ce te face să regreți incapacitatea omului de a respira sub apă. Iubirea te face să vrei să te arunci în ocean într-o cădere eternă prin ape călduțe. 

Tu cum te chinui?

link : Tales of Mere Existence

sursa foto: tumblr

Învățământul românesc

   Evaluarea Națională a fost un eșec pentru învățământul românesc. BAC-ul va fi la fel cel mai probabil. Nu am de gând, însă, să comentez prea mult asupra acestor chestiuni. Elevii de gimnaziu s-au plâns că nu știu ce înseamnă „empatie”, că poezia lui Minulescu era prea grea etc. Elevii de liceu s-au plâns că Eminescu e greu. La 15 ani Minulescu nu-i greu de înțeles și nici sensul cuvântului „empatie” nu-i un mister. La 18 ani, după 12 ani de școală-n România, Eminescu e floare la ureche. Asta dacă ai fost educat corespunzător. Educația românească e proastă. Asta e vizibil. Nimeni nu poate nega asta. Care este, însă, problema actualului sistem? 

 

 a)Unii spun că susținerea părinților nu este îndeajuns de puternică, că elevii sunt dezinteresați. Trebuie să accept că au dreptate. 

 

 DA, mulți copii și adolescenți români nu primesc niciun fel de sprijin sau încurajare academică din partea părinților, la rândul lor analfabeți, semianalfabeți sau agramați și DA această este o problemă și probabil una din cele mai greu de rezolvat probleme ale învățământului românesc.

 

 DA, elevii sunt dezinteresați și au tot dreptul să fie. Am cunoscut oameni care au spus „Da, îmi place să cunosc lucruri, îmi place să-mi îmbogățesc cultura generală, dar pur și simplu școală îmi taie tot elanul. Nu mă pot concentra la nimic.”

 

 b)Unii spun că de vină e programa, că e prea încărcată, că e multă materie de prisos. Cu asta nu  sunt de acord. Prea multă informație nu i-a stricat nimănui. În vremurile bune ale învățământului românesc, când acesta a dat naștere unor mari intelectuali, în vremea când România educa viitoare personalități, generația Criterion, în vremea aceea, programa era mult mai încărcată, volumul de muncă mult mai ridicat, și totuși, elevul învăța. De ce? Vom dscuta asta la punctul c). 

 

 c)Problemă învățământului românesc nu este existența internetului sau a facebook. Aș merge până la a spune că, pentru unii, mai puțin fericiți, internetul e singură sursă în privința dezvoltării unei culturi, ce-i drept precare.

 

 Ceea ce eu consider a fi marea problemă a învățământului românesc este lipsa unor cadre didactice bine pregătite, capabile. Prof. Dr. Bălăceanu-Stolnici spunea într-un interviu că în vremea sa „profesorii erau personalitati”. Majoritatea profesorilor de azi sunt un soi de reportofoane pornite în clase, fără niciun strop de avânt academic, fără niciun strop de cunoștiințe de psihologie, fără urmă de tact și pedagogie, mici molii mizerabile mâncând din bugetul unei instituții deficitare, ucigând avântul unei generații inteligente și capabile, viermi propagând tumora canceroasă ce roade viscerele viitorului nostru. 

 

 

 Cel puțin asta e părerea mea... după 11 ani...